PROBLEMA VIDINULUI ŞI RELAŢIILE ROMÂNO-SÂRBE ÎN PREAJMA TRATATULUILUI DE PACE DE LA SAN STEFANO (1878)

The Vidin Issue and the Relations between Romania and Serbia around the San Stefano Peace Treaty (1878)

(Summary)

During the war between Russia and Turkey in 1877-1878, Romania fought together with Russia for her independence. While the war was almost over, Russia tried to persuade Romania to accept the Vidin territory, then a Turkish possession, at the western border of Romania, beyond the Danube, where, for centuries, was living a numerous Romanian population. This was a trick because Russia wanted from Romania the southern part of Bessarabia.

Serbia wanted Vidin, too, although there were few Serbians in the region. But she had the support of Austria-Hungary. Thus began to appear tensions between Romania and Serbia for this small territory. Nevertheless, none of the two countries gained the Vidin territory, because the Treaties of San Stefano and Berlin from 1878, mainly through the voice of Russia, offered the territory to the newly created Principality of Bulgaria, which was, in the beginning, under Russian influence.

După căderea complexului de fortificaţii otomane de la Plevna, în timpul războiului ruso-româno-otoman din 1877-1878, armata română a primit sarcina de a scoate din luptă puternicul grup al armatei otomane aflat în cetatea Vidin, din nord-vestul Bulgariei de azi. Armatei române îi revenea, astfel, o sarcină destul de dificilă, atât datorită solidelor fortificaţii din zonă, cât şi datorită condiţiilor nefavorabile de iarnă: zăpada, gerul etc.

Încă din timpul războiului, s a pus problema cetăţii Vidinului şi a teritoriului din jurul său. Astfel, Rusia a oferit ţării noastre acest teritoriu în speranţa că va atenua efectul pe care îl va avea asupra României viitoarea pierdere a Basarabiei, pe care diplomaţia rusă plănuia să o anexeze. Dar de acest teritoriu s a arătat interesată şi Serbia. În felul acesta apar între cele două state unele fricţiuni care, pe măsură ce se apropiau tratativele de pace de la San Stefano, chiar au mai crescut în intensitate. În final nu s a ajuns la un conflict deschis sau la ruperea legăturilor diplomatice, deoarece nici unul din cele două state nu a câştigat teritoriul respectiv.

Un rol important în gestionarea şi chiar soluţionarea acestui diferend l a avut şi familia Catargi. În acea perioadă, în România se afla şi o rudă apropiată a ministrului român de atunci, de la Belgrad, Lascăr Catargiu (1823-1899) (foto stânga), şi anume, colonelul Gheorghe Catargi, aflat în misiune specială din partea cneazului Milan al Serbiei pe lângă ţarul Rusiei. Colonelul Catargi era unchiul cneazului după mamă. În această calitate el a trimis numeroase rapoarte la Belgrad în care se referea adesea şi la relaţiile dintre cele două state. În iunie 1877 colonelul Catargi transmitea că ar fi foarte important ca România să coopereze cu Serbia, adăugând totuşi că forţele Serbiei sunt insuficiente pentru a ţine în loc armata turcă dislocată la Vidin şi pe Timoc. Aceeaşi idee de cooperare a corespuns, probabil, proiectului de trecere a Dunării în regiunea Vidinului de către armata română, precum şi recunoaşterile făcute de statul-major român în sectorul acesta la 3-4 iulie 1877.

După căderea Plevnei comandamentul suprem rus al forţelor de pe frontul dunărean arăta că trupele române care operează în partea de vest a Bulgariei vor începe supravegherea şi împresurarea oraşelor Belogradcik şi Vidin. Se menţiona în continuare că s-au dat dispoziţii ca trupele române să trimită o brigadă de cavalerie cu o baterie spre Belogradcik şi să ţină legătura cu ruşii şi cu sârbii. Vidinul constituia cea mai puternică fortăreaţă a Turciei din vest, armata română având o sarcină grea în acest sens. În acelaşi timp, oficialii sârbi dădeau şi ei dispoziţii armatei în vederea ocupării unor poziţii în zona Vidinului. Astfel, din Ţarigrad, trimisul Serbiei, K.N. Hristic anunţa că Poarta primise o telegramă care arăta că din Belgrad au pornit spre Vidin 50 de care cu muniţii.

Cooperarea dintre armatele română şi sârbă s-a putut observa încă de la reintrarea Serbiei în război. La 14/26 decembrie 1877 Milan îi telegrafia prinţului Carol al României (1839-1914) că vor acţiona în comun în direcţia Vidin, arătându-se bucuros că armata sârbă "va putea întinde o mână frăţească vitejilor soldaţi ai alteţei-voastre". Totuşi diplomaţia sârbă era neliniştită datorită zvonurilor care dădeau România drept viitoare posesoare a Vidinului. De aceea, ministrul de externe al Serbiei, Jovan Ristici (1831-1899) a încercat să câştige bunăvoinţa ministrului de externe al Austro-Ungariei, Andrassy, motivând că o extindere a României spre sud ar aduce-o la graniţele Serbiei ce ar putea constitui o viitoare sursă de nelinişte. În schimb, preluarea de către Serbia a acestor zone, ar păstra graniţa, mult mai sigură de pe Dunăre între cele două state. În schimb, ministrul român de externe M. Kogălniceanu (1817-1891) arăta că armata română este cea care trebuie să aibă onoarea de a ocupa Vidinul, tocmai datorită grelelor sacrificii din ultimele şase luni.

Neînţelegerile dintre cele două state pe tema Vidinului au început în luna decembrie 1877. Kogălniceanu chiar îi comunica lui Lascăr Catargiu să încerce să mai tempereze elanul sârbilor spre Vidin. De asemenea, guvernul român îl înştiinţa pe agentul sârb la Bucureşti, Milan A. Petronievici, că o brigadă sârbă a pătruns printre liniile româneşti la Belogradcik, ameninţând cu retragerea agentului român de la Belgrad. La 28 decembrie 1877 / 10 ianuarie 1878 Carol a avut o întrevedere cu Petronievici în care şeful statului român i-a comunicat necesitatea respectării zonelor de demarcaţie dintre cele două armate. Sârbii, în schimb, învinuiau partea română de a fi încercat să facă rechiziţii în perimetrul armatei lor. De asemenea, Serbia se arăta îngrijorată de vocile ce se ridicau în Senatul României pentru o mai mare atenţie faţă de vlahii din Serbia. În privinţa zonei de demarcaţie, Petronievici afirma că a aflat la Bucureşti despre decizia Statului Major General ca românii să opereze până la Timoc.

În această privinţă, decisivă a fost atitudinea Austriei, care, dorind să se extindă spre Bosnia şi Herţegovina, încerca să reorienteze atenţia Serbiei de la acestea, spre alte zone precum Vidinul. În felul acesta, Austria s-a opus cu vehemenţă cedării Vidinului către România, fapt reliefat şi din indicaţiile primite la Viena de ministrul român de acolo. Pentru a linişti partea sârbă, Kogălniceanu i-a transmis lui Catargiu să îl informeze pe Ristici că Ducele Nicolae a fost cel care a propus României să ocupe Vidinul şi Belogradcikul. Bineînţeles că era vorba de o ocupaţie pe timp de război, şi nu una definitivă. De asemenea diplomatul român trebuia să-l chestioneze pe Ristici în legătură cu intenţia trupelor sârbeşti de a lua în stăpânire Belogradcikul.

Ziarul "Românul" insera în paginile sale din primele zile ale lunii ianuarie 1878 articole despre eliberarea de către trupele române a oraşului Niş, dar cu numeroase victime. Sunt inserate apoi şi alte ştiri despre un discurs pacifist al cneazului Milan şi că trupele române şi sârbe au preluat zona Vidinului. În ziarul următor se anunţă joncţiunea trupelor române şi sârbe. Iar în numerele din 14, 15 ianuarie 1878 acelaşi ziar anunţă vizita la Bucureşti, pe la Orşova, a cneazului Milan Obrenovic (1854-1901) (foto dreapta).

La 20 ianuarie 1878, într-o lungă telegramă, M.A. Petronievici vorbea despre întârzierea unui transport de arme din Rusia, prin România, spre Serbia. Acesta trecuse prin Iaşi, apoi prin Chitila şi trebuia să intre în Serbia pe la Turnu Severin. Din partea Serbiei de transport s-a ocupat un anume domn Trifkovici. Mai spre finalul raportului, agentul sârb ridicând din nou problema Vidinului, menţiona atitudinea fermă a lui Kogălniceanu care amintea de numeroasa populaţie românească din zonă. În schimb, Petronievici arăta că România ar trebui să se orienteze spre Basarabia, care era un teritoriu cu o populaţie românească mult mai compactă. În continuare Kogălniceanu a pus problema românilor din Serbia. Pe aceştia ambasadorul sârb îi numea "români-sârbi", afirmând că în Serbia s-ar găsi vreo 120 000, dar că ar fi şi mai mulţi slavi în România. Asistăm la o schimbare de atitudine faţă de România a agentului sârb, când este vorba de interese teritoriale comune sau de acea chestiune "sensibilă" a românilor din Serbia.

La 28 ianuarie, însă, Petronievici afirma că generalul Ignatiev i-a asigurat că ministrul Kogălniceanu deja ceruse Vidinul pentru România, văzând că nu poate obţine Basarabia. Iar spre sfârşit, Petronievici îşi informa guvernul că armata română deja ar desfăşura operaţii în zona Timoc. Se observă o şi mai mare îngrijorare a Serbiei, faţă de apropierea armatei române de acele regiuni din Serbia unde românii constituiau majoritatea populaţiei.

Discuţiile româno-sârbe pe tema Vidinului au continuat şi în viitor, poziţia diplomaţiei româneşti rămânând, pe mai departe, fermă şi corectă faţă de părţile implicate. În nota din 9/21 februarie 1878, Petronievici scria la Belgrad că a avut o întâlnire cu Kogălniceanu, care i-a declarat că Vidinul ar trebui să rămână Bulgariei. Totodată Kogălniceanu declara că Rusia încearcă să reorienteze România, iar în schimbul cedării Basarabiei (sudul acesteia) către Rusia, aceasta să primească Vidinul şi Dobrogea. Din acest pasaj, putem deduce inspiraţia şi flerul politic al lui Kogălniceanu, care îşi dădea seama cu claritate de priorităţile României în acea perioadă. Într-o altă telegramă din 14 februarie 1878, Petronievici amintea de o nouă întâlnire avută cu Kogălniceanu, care încă mai spera că România nu va pierde Basarabia şi că îşi va retrage, în curând trupele din sudul Dunării. S-a discutat şi despre viitoarea convenţie comercială dintre cele două state, Kogălniceanu afirmând că speră să fie semnată până la 1 mai.

Despre disputele româno-sârbe asupra zonei Vidinului a scris şi David MacKenzie. El arăta că acestea i-au îndepărtat pe principii celor două state, Carol şi Milan. Deşi ruşii îi autorizaseră pe români să ia în stăpânire oraşele Vidin şi Belogradcik, sârbii au încercat, şi ei, în secret să le captureze. Pentru a prevenii incidente, cartierul general rusesc a instruit forţele sârbe să se oprească la râul Adlie şi să permită românilor să ocupe cele două oraşe. Dar ruşii nu au reuşit să demarcheze clar zonele de interes sârbeşti şi româneşti. Când o unitate sârbă a penetrat poziţiile româneşti de lângă Belogradcik, ministrul român de externe, M. Kogălniceanu a ameninţat cu ruperea legăturilor diplomatice. Ristici, deşi a fost conciliator în răspuns, a continuat eforturile de a câştiga Vidinul pentru Serbia la masa tratativelor.

La 11 / 23 februarie 1878, la o lună de la declanşarea luptelor în zonă, s-a încheiat la Vidin o Convenţie între România şi Turcia prin care se stabileau condiţiile prin care fortăreaţa Vidin urma să fie cedată a doua zi de Turcia către trupele române. Aceleaşi condiţii erau prevăzute şi pentru fortăreaţa Belogradcik. În felul acesta la 12 februarie 1878 trupele române intrau în Vidin, iar ziua următoare, în Belogradcik.

În final, la recomandarea contelui N. Ignatiev (1832-1908) (foto stânga) s-a hotărât ca Vidinul să revină Bulgariei datorită majorităţii populaţiei, şi să nu se dea câştig de cauză nici Serbiei, nici României. Serbia, în schimb era recompensată prin oraşul Niş. Acelaşi diplomat rus, la cererea lui Gheorghe Catargi ca Serbia să primească şi Kosovo, Pirot şi Vidin, i-a replicat următoarele: "Dumneavoastră aţi pornit prea târziu, destul de încet şi aţi pierdut ocazia de a intra împreună în Sofia, de a ocupa vechea Serbie şi o parte a Bosniei".

Agentul sârb la Bucureşti nota cu amărăciune faptul că Rusia continua să nu-şi ţină promisiunile, mai ales în ceea ce îi priveşte pe români, care sunt nevoiţi să cedeze sudul Basarabiei. România a luat unele măsuri pentru a împiedica acest lucru, dar totul era în zadar. În acest sens, la 7 februarie 1878, agenţia sârbă arăta că la orele 11,50 Camerele Parlamentului votaseră legea ce stabilea integritatea teritorială a României.

La 19 februarie / 3 martie 1878 s-a încheiat Tratatul de pace de la San Stefano între Rusia şi Turcia. În ceea ce ne priveşte acesta recunoştea independenţa României, Serbiei şi Muntenegrului la articolul 5 şi crearea unui mare principat autonom al Bulgariei cu ieşire la Marea Neagră şi Marea Egee. Dintre acestea doar Muntenegrul şi principatul Bulgariei erau mulţumite de hotărâri, deoarece România, Serbia, chiar şi Grecia protestau împotriva tratatului socotind că interesele lor fuseseră ocolite.

Cu toate acestea chiar şi populaţia din regiunea Vidinului se arăta favorabilă României. Astfel în martie 1878 consulul Franţei la Bucureşti afirma că 35 de comune din sangeacul Vidin au semnat petiţii pentru a obţine garnizoane româneşti şi a evita fie administraţia rusă, fie ocupaţia sârbă.

Istoricul John Mariott afirmă că România a fost tratată cu ingratitudine la San Stefano iar Bismarck nu a intervenit în favoarea României (în ciuda legăturilor dinastice) pentru că purtarea Rusiei faţă de România o putea îndepărta pe aceasta de Rusia şi o va aduce mai aproape de, aliata sa, Austro-Ungaria.

Atât la San Stefano cât şi la Berlin s-au recunoscut drepturile Bulgariei asupra Vidinului, deşi în regiune, se găseşte şi astăzi o puternică populaţie românească. Dar conducătorii României de atunci nu au uitat de aceşti români, de toţi românii din peninsula Balcanică, şi au încercat adesea să le vină în sprijin. Ca un epilog la cele înfăţişate mai sus, în cursul anului 1879 cu ocazia unor discuţii avute cu M. Mitilineu, viitor Ministru al României la Belgrad, agentul sârb, M. Petronievici, află şi despre intenţia României de a deschide Consulate la Niş şi Negotin, în imediata vecinătate a Vidinului. Dar la 4 decembrie 1879 Petronievici primeşte un răspuns ferm de la Belgrad în această privinţă. Autorităţile sârbe îl instruiesc pe agent că sunt împotriva creării oricărui consulat românesc la Niş sau Negotin, respingând orice discuţii pe această temă. În plus, autorităţile române puse în dilemă, deoarece se pare că nu voiau să pună încă în discuţie această problemă, au trebuit să nege asemenea idei, arătând că fusese numai ideea d-lui Mitilineu, Boerescu afirmând despre acest lucru că "nous en parlons plus tard".

Aceste evenimente au tulburat într-o anumită măsură bunele rapoarte dintre România şi Serbia în acea perioadă, chiar dacă au existat adesea momente de competiţie între cele două state. Totul a fost însă în zadar, deoarece zona în dispută a fost anexată Principatului Autonom al Bulgariei în cele din urmă. David MacKenzie este însă şi mai ferm la adresa raporturilor româno-sârbe din acea perioadă, remarcând cu amărăciune că "moştenirea parteneriatului de război sârbo-român a fost gelozie şi nu prietenie".

(Pentru mai multe detalii, vezi „Istorie şi societate”, vol. 1, coordonatori Marusia Cîrstea, Sorin Liviu Damean, Doru Liciu, Editura „Mica Valahie”, Bucureşti, 2004, pp. 203-211)

---