Prince Milan IV Obrenović of Serbia in Romania (1874)

Milan Obrenovic (1854-1901) in his youth

In the spring of 1874 the young prince of Serbia, Milan Obrenović, together with his prime-minister and foreign minister, Jovan Marinović, went to Constantinople in order to obtain Sultan’s consent regarding some Serbian foreign policy matters. Travelling by Danube, on April 14^th/26^th Milan’s ship stopped in Romania, at Turnu Severin, where he was welcomed by his maternal uncle, Lascăr Catargiu (1823-1899), who was Romania’s prime-minister at that time. Milan travelled along the Danube up to Giurgiu / Ruse, where this time he was welcomed by the Romanian Minister of Foreign Affairs, Vasile Boerescu (1830-1883). From Ruse Milan went to Varna by train and from there, by sea, to Constantinople.

The visit in Romania took place between May 5^th and 17^th 1874 on his return from the capital of the Ottoman Empire, probably because Milan wanted to congratulate Prince Carol on the eighth anniversary of his accession to the Romanian throne, or possibly because of family circumstances.

Milan found the Romanian dynasty during an extremely unhappy moment caused by the death of Princess Maria, the only child of the Romanian princely family, who had died a month prior to the event due to respiratory angina. Even so Carol went to Giurgiu and welcomed the Prince of Serbia himself.

During the evening of his arrival in Bucharest, Milan went to the grave of the little princess where he prayed and laid flowers. Due to the mourning process Carol could not assist the ceremonies in the honour of the Serbian Prince, but he met Milan and Jovan Marinović (1821-1893), several times during the visit. On May 9^th Milan left Bucharest in order to spend a few days in the countryside with his maternal relatives in Romania.

Prince Carol of Romania writes about this visit in a letter addressed to his father. Thus, he explains that because of the terrible moments he and his wife, Elisabeth, were living those days, they kept their distance from the public ceremonies held in the honour of the Serbian guest. Nevertheless, Milan was invited several times to have dinner or tea with them. Carol himself remembers that every time Milan visited him at Cotroceni he brought a crown of flowers which he laid on Maria’s tomb. Carol was quite impressed by his guest and depicts him as being a handsome and pleasant person, with a natural intelligence and an excellent speaker, but it was obvious that he lacked cultural literacy. In a letter sent after he came back to Belgrade, Milan mentioned about the wonderful moments he had experienced in Bucharest and also about the friendship and sympathy of the Romanian nation. In his opinion, that visit in Romania remained as one of his most wonderful and pleasant memories.

During that visit in Romania, on May 16^th 1874 Milan received the rank of honorary colonel of the Romanian army and the command of the 6^th Infantry Regiment from Prince Carol. On the occasion of those ceremonies Milan was already wearing a colonel’s uniform of the Romanian Army. Within that cordial atmosphere Carol declared that by Milan’s appointment to the command of a Romanian regiment “a close link has been made between the Romanian and the Serbian army and thus the fellowship of the two neighbouring peoples was prepared”.

That was one of Milan’s first visits in Romania after he had become the prince of Serbia. Nevertheless he must have been familiar with Romanians since he spent an important part of his childhood in Moldavia, nowadays eastern Romania. In the following years there would be several such visits in Romania. 

ROMÂNIA ŞI RĂZBOIUL SÂRBO – BULGAR DIN 1885

ROMANIA AND THE 1885 SERBO–BULGARIAN WAR 

(Summary)

This short study tries to present some of the implications felt in Romania of the Serbo–Bulgarian war from 1885. The event wasn’t considered of such a great importance for the European political scene and that is one of the reasons I chose to speak about it and its implications in Romania.

The causes of the war were the quarrels between the two countries after the San Stefano and Berlin Treaties, mainly border conflicts. But the drop which filled the glass was the unification of Eastern Rumelia with Bulgaria in September 1885 under the rule of prince Alexander of Battenberg. King Milan Obrenovic of Serbia felt entitled to compensations and, although unprepared, he declared war on Bulgaria. But he was soon defeated at Slivnitsa and the Bulgarian army entered Serbia. It was the Austrian-Hungarian intervention that stopped the Bulgarian advance.

The Romanian newspapers criticized the atrocities of the war and its negative effects on the civilians. During that period Romania maintained an attitude of strict neutrality and correctness towards the two countries involved in the conflict and the Romanian ambulance took care of the wounded soldiers, both in Sofia and Belgrade. The Romanian population, such those from Calafat and Craiova, made a lot of donations for the civilians affected by war.

Maybe this correct attitude convinced the great powers to support the choice of Bucharest as the place for the peace negotiations. Thus the peace treaty was signed in Bucharest on the 3^rd of March 1886. According to its provisions the status-quo ante bellum was reestablished. Nevertheless the event was perceived with a very negative impression in Europe. Thus it became the topic of G. B. Shaw’s Arms and the Man, which puts the whole region in a very unpleasant and negative perception, although Shaw was quite unfamiliar with the war and the people of the region.

  

            Acest război, deşi nu a avut o rezonanţă prea mare în epocă, a marcat totuşi destul de mult relaţiile dintre Serbia şi Bulgaria la sfârşitul secolului al XIX-lea şi chiar la începutul secolului al XX-lea. Acesta, dar şi alte neînţelegeri au creat o stare de neîncredere şi competiţie între cele două state, ce va dura câteva decenii bune. Acest conflict a avut la bază şi ajutorul dat de Bulgaria insurgenţilor sârbi în 1883 sau refugiaţilor politici. Totodată, guvernul şi presa bulgară au sprijinit deschis acţiunile emigranţilor sârbi. În acest sens chiar şi documentele franceze vorbesc despre azilul acordat de bulgari unor refugiaţi sârbi.  

La acestea s-a mai adăugat şi aşa-numita afacere Bregovo. Miloš Obrenović (foto stânga) cumpărase cu câteva decenii în urmă o proprietate lângă Bregovo, pe malul stâng – sârbesc – al Timocului. La un moment dat Timocul şi-a schimbat cursul iar proprietatea a ajuns pe malul drept – turcesc, apoi bulgăresc – al Timocului. Cu toate acestea acolo exista un punct de control sârbesc. Totuşi mici pierderi teritoriale au fost de ambele părţi, şi în general egale. Serbia, însă ar fi dorit să păstreze ceea ce câştigase de la Bulgaria dar fără să lase Bulgariei ceea ce câştigase aceasta. În 1884 Bulgaria a cerut Serbiei să îşi retragă soldaţii deoarece sunt pe teritoriu bulgar. Drept urmare la 22 mai 1884 bulgarii au luat proprietatea cu forţa, iar peste o săptămână Serbia a întrerupt legăturile diplomatice cu Bulgaria. Disputa nu a fost soluţionată nici după terminarea războiului, abia prin 1888 relaţiile reintrând în normal. În noile condiţii care încurajau Serbia să îşi extinde teritoriul spre sud, relaţiile cu Bulgaria au o importanţă capitală pentru Milan, deoarece şi pe seama acesteia urma să se realizeze extinderea spre sud a Serbiei.

            Anii 1884 – 1885 au fost destul de întunecaţi pentru Milan. Avea probleme atât în interior cu opoziţia, cu soţia sa rusofilă, cât şi în exterior deoarece se părea că nu mai este aşa de bine privit la Viena, principala putere susţinătoare a Serbiei în acea vreme. În plus aliatul tradiţional al Serbiei, Muntenegru, nu agrea politica filo-austriacă a lui Milan. Iar în vara anului 1883 fiica cneazului Nikola al Muntenegrului, Zorka se căsătorise cu marele rival al lui Milan, Petru Karađorđević, ultimul urmaş al eroului din războaiele cu turcii de la începutul secolului al XIX-lea şi pretendent, totodată la tronul Serbiei.

            Se ajunsese în cursul anului 1885 la o situaţie foarte încordată în Serbia datorită politicii duse de Milan şi de guvernul său. Pentru a abate atenţia opiniei publice, Milan s-a orientat în vederea obţinerii unor compensaţii teritoriale pe seama Bulgariei. Semnele erau încurajatoare, având în vedere întreruperea relaţiilor diplomatice cu Sofia. În acest sens agentul României la Sofia vorbea la 7 iunie 1885 despre o serie de incidente la frontiera sârbo-bulgară. O dată întrerupte relaţiile dintre cele două state, agentul Bulgariei a părăsit Serbia iar cel al Serbiei s-a retras la Niş.

La sfârşitul verii lui 1885, la Bucureşti, Nacev, ministrul Bulgariei avea convorbiri cu cel al Serbiei, Kaljević despre reluarea relaţiilor diplomatice dintre Bulgaria şi Serbia; în acelaşi timp surse austro-ungare vorbeau la începutul lui septembrie 1885 despre deplasarea unui convoi cu arme şi muniţie de la Sofia la Vidin, în vederea sprijinirii unei eventuale rebeliuni a refugiaţilor radicali sârbi. Unii dintre ei s-au aflat chiar şi în România. Se pare că însuşi Pašić, liderul radicalilor sârbi s-a aflat într-o vreme la Calafat. În acea stare de tensiune, prelungitele absenţe din ţară ale regelui Milan au stârnit diverse comentarii, respectiv că în Austria şi Germania regele era preocupat mai mult partidele de vânătoare decât de problemele de sănătate.

            La 6 / 18 septembrie 1885 a izbucnit o răscoală în oraşul Filipopol (astăzi Plovdiv, în Bulgaria), capitala Rumeliei Orientale în urma căreia a fost înlăturat guvernatorul turc şi proclamată unirea Rumeliei cu Bulgaria, conducător al noului stat devenind cneazul Bulgariei, Alexander Battenberg (foto dreapta).

        Opinia publică din România a fost bucuroasă la aflarea acestei veşti, ea amintind de mişcătoarele momente din 1859. Oficialităţile române au dat dovadă de un calm deosebit în acele momente, încercând să se încadreze pe o linie de imparţialitate. În schimb Rusia nu a fost de acord cu acest fapt şi a protestat energic împotriva „încălcării tratatului de la Berlin”. De fapt Alexandru III era deranjat de influenţa crescândă a puterilor centrale în Bulgaria şi în Balcani. Drept urmare Rusia şi-a retras toţi ofiţerii din armata bulgară şi a început o campanie deschisă pentru îndepărtarea prinţului Alexandru Battenberg de la conducerea Bulgariei.

            Acest eveniment a fost o surpriză cu totul neplăcută pentru Milan. El vedea în acest act o încălcare a tratatului de la Berlin, „a step back towards San Stefano, a change in the Balkan balance of power”, după cum remarca S. K. Pavlovitch. Milan devenise obsedat de acţiunile Bulgariei, se temea chiar de un viitor atac al acesteia împotriva Serbiei.

În această perioadă Milan se afla de circa o săptămână în Austria, la Gleichenberg. La insistenţele primului său ministru, Garašanin, Milan a decis să se întoarcă la Belgrad, fiind convins că ceea ce se întâmplase era doar un prim pas spre refacerea Bulgariei de la San Stefano. În drum spre Belgrad, Milan s-a grăbit să meargă şi la Viena pentru a cere sprijin aliatului său de la nord, ceea ce s-a şi întâmplat după întrevederea avută cu Kalnoky. Întors la Belgrad pe 8 septembrie 1885 şi având promis tot sprijinul vecinului de la nord, Milan era hotărât să îl pună la punct pe cneazul bulgar şi să ceară compensaţii pe măsură. Era o ocazie de a-şi reface imaginea şi pe plan intern. Pe cât de nepăsător se dovedise de ceea ce se întâmplă în vremea din urmă, pe atât de zelos era acum Milan să-l pedepsească pe vecinul său (încă supus Imperiului otoman) pentru cutezanţa de a fi încălcat prevederile Congresului de la Berlin. La Viena Milan a obţinut sprijinul lui Kalnoky pentru o acţiune energică împotriva Bulgariei şi un împrumut de 25 000 000 de dinari de la bancherii vienezi.

La 10 / 22 septembrie 1885 Miliutin Garašanin a venit la Legaţia României pentru a se consulta asupra avertismentelor din Bulgaria. Acesta era adânc preocupat de conduita României în acest caz, nutrind speranţa unei acţiuni comune. Ministrul României şi-a exprimat interesul pentru poziţia ce o adopta Serbia, implicată într-o mai mare măsură. Şeful cabinetului sârb nu a ascuns că ţara sa ar dori o acţiune energică şi imediată. Aceasta trebuia să înceapă cu un protest categoric împotriva încălcării Tratatului de la Berlin, prin perspectiva unei Bulgarii mari (o ameninţare a intereselor sârbeşti), şi să continue până la intervenţia armată, în caz de nevoie. Pentru a nu-şi depăşi prerogativele, diplomatul român l-a invitat pe demnitarul sârb să exprime în scris propunerile guvernului său către cel român; invocându-se încălcarea tratatului de pace şi crearea în acest fel a unei noi stări de lucruri în Balcani, se sugera României posibilitatea unei înţelegeri spre promovarea intereselor comune şi particulare ale celor două ţări. Deja, a doua zi se proclama intrarea în vigoare a decretelor de mobilizare parţială, de convocare la Niş a Skupştinei în sesiune extraordinară şi de suspendare a libertăţilor publice.

Cu ocazia audienţei ministrului român la regele Milan, suveranul i-a comunicat acestuia că demersul preşedintelui de Consiliu s-a înfăptuit la ordinul său. Milan conta şi pe ajutorul regelui Greciei, cu care se întreţinuse la Viena. Obsesia sa era neschimbată: Bulgaria mare era la fel de periculoasă pentru România, Grecia şi Serbia. Ca element nou apărea solicitarea compensaţiilor pentru această presupusă deranjare a echilibrului balcanic. Regele susţinea că nu putea admite restabilirea tratatului de la San Stefano, ameninţând cu luarea Sofiei de către armata sârbă sau chiar intrarea în Macedonia, aflată sub turci. Emil Ghica a dovedit însă, în continuare, aceeaşi reţinere, sub impactul îngrijorării ca România să nu ajungă teatru de înfruntare ruso-habsburgică.

În Serbia, regele şi seful guvernului sperau că, în situaţia actuală, mai mult ca niciodată, este nevoie de afirmarea solidarităţii intereselor comune ale României şi Serbiei. La 18 / 22 septembrie 1885 ministrul român la Belgrad arăta că oficialii sârbi îi sugeraseră că realizarea Bulgariei mari era un pericol atât pentru Serbia, cât şi pentru România sau Grecia. Serbia a venit la un moment dat şi cu propunerea realizării unei demonstraţii militare împotriva Bulgariei, iar drept compensaţie, România să primească un teritoriu în sudul Dobrogei, ce să cuprindă Silistra până la linia Rusciuk – Varna.

Unirea Bulgariei ar fi năruit echilibrul balcanic, iar neputinţa dovedită a Turciei impunea o apropiere între sârbi şi români în eventualitatea unei conferinţe balcanice. Ghica, ministrul român în Serbia, buimăcit de zelul regelui Milan, a îndrăznit să-l întrebe pe acesta despre vederile ministrului de externe austro-ungar Kalnoky, privitoare la intenţiile sale balcanice; se ştia că alianţa celor trei împăraţi convenise pentru conservarea păcii în Balcani şi era de aşteptat din partea contelui Kalnoky să stopeze elanul războinic al protejatului său. Acesta însă a evitat o atitudine categorică; în plus ministrul monarhiei dualiste la Belgrad chiar l-a încurajat pe rege să urmeze calea pe care apucase. Cu toate acestea A. J. P. Taylor crede că, dimpotrivă, Bismarck i-ar fi propus lui Kalnoky o ruptură cu Rusia, pe care ministrul de la Viena a respins-o, însă, hotărât fiind să păstreze alianţa cu Serbia şi să se opună, totodată, pretenţiilor asemănătoare ale Rusiei în privinţa Bulgariei.

În presa străină au apărut zvonuri despre existenţa unei alianţe a Românie cu Serbia sau Grecia. De aceea la 17 / 29 septembrie 1885 Ion Câmpineanu cerea tuturor diplomaţilor români din străinătate să dezmintă aceste zvonuri neadevărate. Serbia a tatonat în continuare posibilitatea unor alianţe cu Grecia şi România împotriva Bulgariei. Dacă România ar fi putut fi atrasă într-o asemenea alianţă, era practic imposibil de realizat o atragere a Greciei în acest demers, deoarece aceasta în perioada respectivă se afla departe de graniţele Bulgariei.

Pentru atragerea României regele Milan a trimis la Bucureşti pe unchiul său generalul Catargiu. Dar se pare că a avut parte de o primire destul de rece. La 11 septembrie 1885 Legaţia română era înştiinţată despre plecarea generalului Gh. Catargiu în misiune specială la Bucureşti. Generalul, mesager personal al regelui Milan, urma să se întâlnească cu primul ministru I. C. Brătianu şi cu titularul Externelor, I. Câmpineanu. Misiunea generalului Catargiu la Bucureşti nu a trecut nebăgată în seamă. Serbia dorea ca Bucureştiul să fie informat chiar cu detaliile preparativelor în chestiunea bulgară, deoarece înalta cordialitate reciprocă din ultima vreme îndreptăţea gândul unei acţiuni concrete. Că acest gând a preocupat îndeaproape guvernul Brătianu, ne-o dovedesc informaţiile păstrate. Ministrul Serbiei L. Kaljević (deşi a fost lăsat de o parte în tratativele misiunii confidenţiale Catargiu) semnala o agitaţie mult mai intensă în cabinet după revenirea primului ministru din voiajul Viena – Berlin. În afara disputelor pe teme economice de la Viena (expirase vechiul tratat din 1875), Brătianu se întreţinuse pe îndelete şi cu Bismarck pe teme balcanice. Aceste consultări au adus până la urmă la politica de neutralitate a României.

Chiar în acele zile din septembrie 1885 primul ministru român, I. C. Brătianu a efectuat o serie de vizite scurte la Viena iar apoi în Germania. El a avut o serie de întrevederi cu Kalnoky iar apoi cu Bismarck. În cadrul acestor întrevederi Brătianu a cerut recunoaşterea neutralităţii României. Bismarck se pare că dorea să păstreze cu orice chip pacea în Balcani. De aceea cancelarul îi dădea primului ministru român şi cuvenitele temeiuri de linişte asigurându-l că evenimentele din Balcani s-au înfăptuit chiar în pofida Rusiei, venind ca o surpriză neplăcută pentru această ţară; de aceea ele nu mai păreau de natură a tulbura echilibrul oriental, determinând astfel definitiv şi prudenta opţiune românească.

România nu a rămas pasivă la pregătirile de război ale Serbiei. În lunile septembrie – octombrie la graniţa sârbo-bulgară s-au semnalat numeroase incidente care au dus la o mai mare vigilenţa a autorităţilor române. Tocmai în acest sens se înscrie şi vizita M. S. Sale Regele Carol I la Craiova în zilele de 1 – 2 octombrie 1885. Acesta a inspectat trupele Corpului I Armată, probabil, tocmai datorită apropiatei confruntări sârbo-bulgare care se contura tot mai vizibil. La sosirea în gara Craiova regele Carol a fost întâmpinat de oficialităţile oraşului în frunte cu primarul  Nicolaidi şi cu prefectul Vârvoreanu, fiind găzduit pe perioada şederii în Craiova în casele doamnei Glogoveanu.

A doua zi regele Carol a trecut în revistă trupele de la Craiova, întrunite pe platoul din stânga şoselei Amaradia. În aceeaşi zi, cu prilejul unei vizite la liceul oraşului, regele, impresionat fiind de calitatea pregătirii elevilor şi profesorilor, a acceptat, la propunerea directorului Constantinescu şi a profesorilor, ca această unitate de învăţământ să poarte pe viitor numele de „Carol I”.

În zadar avertiza ministrul Turciei Skupştina de la Niş, că orice agresiune împotriva Bulgariei (încă parte integrată a Imperiului Otoman) urma să fie considerată declaraţie de război împotriva Turciei; nici înţelegerea cu Grecia, pur formală, fără speranţe de cooperare militară, nu l-au putut îndupleca pe Milan să renunţe la gândul de răfuială. Până şi Austro-Ungaria, care-l susţinuse, încercase în cele din urmă să-l îndrume spre moderaţie, în aşteptarea hotărârilor unei conferinţe balcanice, de mediere. Austro-Ungaria începuse să îl agreeze pe cneazul Bulgariei, mai ales pentru că intrase în conflict cu Rusia. Rudă a reginei Victoria a Angliei, Alexandru Battenberg, putea deveni în viitor un aliat de nădejde al Vienei în Balcani, de aceea diplomaţia austro-ungară încerca să nu fie prea aspră cu acesta.

            Pentru medierea diferendului la 24 octombrie / 5 noiembrie 1885 şi-a început activitatea Conferinţa ambasadorilor de la Constantinopol, în chestiunea unirii Bulgariei cu Rumelia. România nu s-a alăturat solicitărilor intransigente ale Serbiei, ci va încerca să formuleze revendicări proprii; partea română a făcut demersuri în sensul lărgirii ordinei de zi a conferinţei, solicitând dărâmarea fortificaţiilor Bulgariei de pe malul stâng al Dunării, în special cele ale cetăţii Vidinului, fără reuşită însă. Întru-cât din partea conferinţei nu se anunţau sancţiuni, regele Serbiei s-a decis brusc şi, la 2 / 14 noiembrie 1885, a declarat război Bulgariei. Drept pretext el a argumentat că în zona de frontieră dintre cele două state bulgarii ar fi atacat câteva posturi de grăniceri sârbi, având şi avantajul că armata sârbă era net superioară ca efective celei bulgare: 70 000 sârbi contra 30 000 bulgari. Dar Milan a apreciat greşit neputinţa armatei bulgare, pe care el o vedea slăbită după retragerea ofiţerilor ruşi.

            Evenimentele de pe front au fost surprinse cu realism de ziarul „Românul” care, pe toată perioada desfăşurării luptelor, a afişat o ţinută echidistantă. Articolele acestuia au scos în evidenţă ororile şi tragismul războiului, absurditatea motivelor invocate de cele două părţi şi urmările nefaste ale acestuia.

Dar în scurt timp evenimentele vor tempera elanul regelui Milan, înaintarea anemică a infanteriei sârbeşti fiind stopată în faţa Sofiei la Slivniţa, 17 – 19 noiembrie 1885; a urmat o viguroasă contraofensivă a armatei bulgare, sprijinită de miliţiile rumeliote, care a transformat campania sârbească într-o jenantă înfrângere. Ostilităţile s-au mutat apoi în Serbia, după lupte înverşunate bulgarii ocupând Pirotul. Însă la 6 / 18 noiembrie s-a produs intervenţia izbăvitoare a Austro-Ungariei care, ameninţând cu intrarea în război alături de Serbia, a reuşit să oprească ofensiva bulgară. În acest sens, agenţiile de presă transmiteau la 26 noiembrie 1885 că ministrul Austro-Ungariei la Belgrad, contele von Khevenhuller, fusese însărcinat să meargă la cartierul general bulgar pentru a cere Principelui Alexandru, din partea marilor puteri, încetarea ostilităţilor. Armistiţiul s-a încheiat la 10 / 22 decembrie 1885. Numărul victimelor era destul de mare în comparaţie cu durata sa scurtă: 6800 sârbi şi 2300 bulgari. Pe lângă înfrângere şi pierderile umane, Serbia, şi mai ales regele Milan, ieşea din acest conflict cu o imagine extrem de „şifonată”, atât în interior cât şi pe plan extern.

Pe lângă admirabila neutralitate a României, ţara noastră s-a implicat şi în ajutorarea celor răniţi sau afectaţi de război. De aceea România a trimis Ambulanţe ale Crucii Roşii atât în Bulgaria cât şi în Serbia. Pornite la 11 şi 12 noiembrie 1885, secţiile ambulanţei române au sosit la Belgrad la 15 noiembrie şi la Sofia la 19 noiembrie, unde au îngrijit răniţii până în primele zile ale lunii ianuarie 1886.

În Bulgaria ambulanţa română a amenajat la Sofia un spital, unde, în perioada 22 noiembrie 1885 – 30 decembrie 1885, au fost îngrijiţi circa 125 de răniţi, cheltuindu-se peste 23 000 lei. Această ambulanţă a Crucii Roşii române era condusă de domnii doctori G. Nanu şi M. Georgescu, având ca asistenţi pe studenţii Nicolae Vicol, N. Marinescu, I. Mendonidi şi I. Mardoliu. După lungul drum prin Bulgaria, ambulanţa românească a fost instalată în localul şcolii secundare de fete din Sofia.

La fel, în Serbia ambulanţa română a amenajat 3 spitale unde, de la 16 noiembrie 1885 până la 4 ianuarie 1886, au fost îngrijiţi peste 300 de răniţi, cheltuielile ridicându-se şi aici la peste 15000 lei. Ambulanţa românească era condusă de domnii doctori Andronescu şi Rădulescu, având ca asistenţi pe studenţii Popescu Pompiliu, Ninoveanu, Silva Pandele şi încă o persoană. Personalul român, la fel ca şi bogatul material medical au fost transportate pe calea ferată, la Belgrad punându-se la dispoziţia acestora nu mai puţin de două spitale. Toate acestea au atras simpatia generală a opinie publice din cele două state vecine. Ambelor ambulanţe le-au fost recunoscute pe deplin meritele (de către Alexandru de Battenberg, la Sofia şi de regina Natalia, la Belgrad). De asemenea, tot personalul acestora a fost invitat la baluri şi dineuri oficiale, şi decoraţi cu ordinul Sf. Alexandru, pentru cei din Bulgaria, şi cu ordinul Sf. Sava, pentru cei din Serbia.

Informaţii despre activitatea ambulanţei româneşti în timpul războiului sârbo-bulgar, ne oferă şi căpitanul Vasile Makarovici. Acesta vorbeşte despre entuziasmul cu care luptau bulgarii, a căror armată era formată mai ales din voluntari şi cum la Târnovo elevii i-au urmat pe profesori şi pe director la război. Makarovici vorbeşte despre buna pregătire a medicilor bulgari, majoritatea fiind tineri absolvenţi ai unei Facultăţi româneşti.

După încheierea armistiţiului, la 29 noiembrie 1885 ambulanţa română de la Sofia a plecat spre Belgrad, neputând să treacă Dunărea pentru a se întoarce în patrie. În Serbia ambulanţa română a observat o armată mai bine pregătită, dar cu un moral scăzut, conflictul fiind văzut aici mai ales că un moft al regelui Milan al Serbiei (foto stânga).

O remarcă interesantă a autorului mai sus-menţionat se referă la numărul mare de soldaţi români pe care i-au întâlnit sau îngrijit ambulanţele româneşti din cadrul celor două armate beligerante, cei mai mulţi dintre ei provenind din împrejurimile Vidinului. Despre aceştia din urmă autorul afirmă că „brillaient par leur intelligence”. În plus, se pare că întreaga divizie a generalului sârb Horvatovici era formată din români.

De asemenea România a acordat azil şi i-a ajutat pe toţi refugiaţii din zona de conflict. Astfel la 18 noiembrie 1885 în Calafat s-au refugiat un grup de bulgari izraeliţi compus din femei şi copii ce au cerut azil. Grupuri de refugiaţi au continuat să sosească la Calafat şi în zilele următoare. În acest sens, prefectul judeţului Dolj a transmis oficialităţilor de la Calafat să ia imediat toate măsurile pentru găzduirea refugiaţilor în urbe, sau chiar în satele vecine. S-a ajuns ca în data de 20 noiembrie 1885 la Calafat să se găsească 480 izraeliţi, 163 bulgari şi 130 turci. Pentru sprijinirea acestor persoane la Craiova se constituise deja un Comitet de 32 persoane care a donat sume de 86 lei, pe care primarul Calafatului, M. Drăgulescu a distribuit-o refugiaţilor. De asemenea, dl. Ioniţă Vâlcea a donat pentru răniţii din război 1,85 Kg scamă, care  au fost trimise, prin intermediul Prefectului de Dolj, domnului preşedinte al Societăţii „Crucea Roşie” in România, principele Grigore Ghica.

Poziţia de neintervenţie a României faţă de statele aflate în conflict a câştigat respectul ambelor forţe combatante. Încrederea câştigată şi obiectiva înţelegere de la Bucureşti a problemelor balcanice vor fi premisele opţiunii lui Bismarck, ca tratativele de pace să se desfăşoare la Bucureşti. În acest sens ministru român la Sofia, Beldiman comunica la 5 / 17 ianuarie 1886 că reprezentanţii marilor puteri au fost unanimi în a propune Bulgariei ca locul pentru desfăşurarea negocierilor să fie la Bucureşti. Deşi la început Turcia a insistat pentru Constantinopol, ea a apreciat, în final, poziţia României faţă de războiul sârbo-bulgar. Aprecieri asemănătoare sunt transmise şi din capitala Italiei. Asemenea idei, privind posibilitatea ca România să se implice direct în rezolvarea litigiului dintre cele două ţări şi să aibă rol de mediator au fost auzite şi în Parlamentul României la 25 noiembrie 1885.

            Cu toată opoziţia unor state ca Serbia sau Grecia, marile puteri au acceptat numirea lui Alexandru Battenberg în funcţia de guvernator al Rumeliei Orientale. Acest fapt simboliza de fapt unirea acestei provincii cu Bulgaria. Încă din februarie 1886 s-a încheiat un acord turco-bulgar în acest sens.

La 23 ianuarie 1886 se deschideau la Bucureşti tratativele pentru încheierea păcii în urma războiului sârbo-bulgar. Pe lângă cele două state implicate în conflict la tratative mai participa şi Imperiul otoman, deoarece Bulgaria încă nu era stat independent. Al doilea tratat de pace de la Bucureşti a fost semnat la 19 februarie / 3 martie 1886. Principala sa prevedere a fost restabilirea statu-quo-ului balcanic premergător războiului, recunoscând totodată şi unirea Rumeliei Orientale cu Bulgaria.

Războiul acesta a devenit şi cadru pentru o piesă a lui G. B. Shaw, Arms and the Man. Conotaţia negativă pe care începea să o primească termenul de Balcani în ultimele decenii ale secolului al XIX-lea şi mediatizarea războiului l-au determinat pe Shaw să aleagă acest război pentru piesa sa. Bulgaria, în particular, şi Balcanii, în general, sunt prezentaţi într-o lumină total defavorabilă, ca un tărâm al înapoierii şi barbariei, deşi se pare că nu aceasta a fost intenţia lui Shaw. Acesta a fost atras, în primul rând, de eroismul cu care erau prezentaţi în ziarele vremii ostaşii bulgari. Cu toate acestea mesajul transmis de Shaw a fost altul, mult mai negativ.

Criza din Balcani nu fost totuşi soluţionată definitiv prin semnarea păcii de la Bucureşti. Diplomaţia ţaristă nu a fost deloc mulţumită de faptul că Alexandru Battenberg a realizat unirea Bulgariei peste capul acesteia. Nemulţumirile Rusiei erau în creştere şi de aceea aceasta a acţionat clar pentru îndepărtarea prinţului Bulgariei. Acesta a fost în cele din urmă îndepărtat iar pe tronul Bulgariei va fi adus Ferdinand de Saxa – Coburg Gotha, care va diminua şi mai mult influenţa rusă în Bulgaria. Doi ani mai târziu, în 1889, şi regele Serbiei, Milan Obrenovici va trebui să renunţe la tron în favoarea fiului său, Alexandru. Iar unul dintre motivele care l-au împins să ia aceasta decizie a fost şi înfrângerea din 1885 în faţa Bulgariei.

(Versiune adaptată. Pentru varianta completă a materialului, vezi „Analele Universităţii din Craiova”, seria Istorie, anul XI, nr. 11 / 2006, Editura Universitaria, Craiova, 2007, pp. 127-136.)

PROBLEMA VIDINULUI ŞI RELAŢIILE ROMÂNO-SÂRBE ÎN PREAJMA TRATATULUILUI DE PACE DE LA SAN STEFANO (1878)

The Vidin Issue and the Relations between Romania and Serbia around the San Stefano Peace Treaty (1878)

(Summary)

During the war between Russia and Turkey in 1877-1878, Romania fought together with Russia for her independence. While the war was almost over, Russia tried to persuade Romania to accept the Vidin territory, then a Turkish possession, at the western border of Romania, beyond the Danube, where, for centuries, was living a numerous Romanian population. This was a trick because Russia wanted from Romania the southern part of Bessarabia.

Serbia wanted Vidin, too, although there were few Serbians in the region. But she had the support of Austria-Hungary. Thus began to appear tensions between Romania and Serbia for this small territory. Nevertheless, none of the two countries gained the Vidin territory, because the Treaties of San Stefano and Berlin from 1878, mainly through the voice of Russia, offered the territory to the newly created Principality of Bulgaria, which was, in the beginning, under Russian influence.

După căderea complexului de fortificaţii otomane de la Plevna, în timpul războiului ruso-româno-otoman din 1877-1878, armata română a primit sarcina de a scoate din luptă puternicul grup al armatei otomane aflat în cetatea Vidin, din nord-vestul Bulgariei de azi. Armatei române îi revenea, astfel, o sarcină destul de dificilă, atât datorită solidelor fortificaţii din zonă, cât şi datorită condiţiilor nefavorabile de iarnă: zăpada, gerul etc.

Încă din timpul războiului, s a pus problema cetăţii Vidinului şi a teritoriului din jurul său. Astfel, Rusia a oferit ţării noastre acest teritoriu în speranţa că va atenua efectul pe care îl va avea asupra României viitoarea pierdere a Basarabiei, pe care diplomaţia rusă plănuia să o anexeze. Dar de acest teritoriu s a arătat interesată şi Serbia. În felul acesta apar între cele două state unele fricţiuni care, pe măsură ce se apropiau tratativele de pace de la San Stefano, chiar au mai crescut în intensitate. În final nu s a ajuns la un conflict deschis sau la ruperea legăturilor diplomatice, deoarece nici unul din cele două state nu a câştigat teritoriul respectiv.

Un rol important în gestionarea şi chiar soluţionarea acestui diferend l a avut şi familia Catargi. În acea perioadă, în România se afla şi o rudă apropiată a ministrului român de atunci, de la Belgrad, Lascăr Catargiu (1823-1899) (foto stânga), şi anume, colonelul Gheorghe Catargi, aflat în misiune specială din partea cneazului Milan al Serbiei pe lângă ţarul Rusiei. Colonelul Catargi era unchiul cneazului după mamă. În această calitate el a trimis numeroase rapoarte la Belgrad în care se referea adesea şi la relaţiile dintre cele două state. În iunie 1877 colonelul Catargi transmitea că ar fi foarte important ca România să coopereze cu Serbia, adăugând totuşi că forţele Serbiei sunt insuficiente pentru a ţine în loc armata turcă dislocată la Vidin şi pe Timoc. Aceeaşi idee de cooperare a corespuns, probabil, proiectului de trecere a Dunării în regiunea Vidinului de către armata română, precum şi recunoaşterile făcute de statul-major român în sectorul acesta la 3-4 iulie 1877.

După căderea Plevnei comandamentul suprem rus al forţelor de pe frontul dunărean arăta că trupele române care operează în partea de vest a Bulgariei vor începe supravegherea şi împresurarea oraşelor Belogradcik şi Vidin. Se menţiona în continuare că s-au dat dispoziţii ca trupele române să trimită o brigadă de cavalerie cu o baterie spre Belogradcik şi să ţină legătura cu ruşii şi cu sârbii. Vidinul constituia cea mai puternică fortăreaţă a Turciei din vest, armata română având o sarcină grea în acest sens. În acelaşi timp, oficialii sârbi dădeau şi ei dispoziţii armatei în vederea ocupării unor poziţii în zona Vidinului. Astfel, din Ţarigrad, trimisul Serbiei, K.N. Hristic anunţa că Poarta primise o telegramă care arăta că din Belgrad au pornit spre Vidin 50 de care cu muniţii.

Cooperarea dintre armatele română şi sârbă s-a putut observa încă de la reintrarea Serbiei în război. La 14/26 decembrie 1877 Milan îi telegrafia prinţului Carol al României (1839-1914) că vor acţiona în comun în direcţia Vidin, arătându-se bucuros că armata sârbă "va putea întinde o mână frăţească vitejilor soldaţi ai alteţei-voastre". Totuşi diplomaţia sârbă era neliniştită datorită zvonurilor care dădeau România drept viitoare posesoare a Vidinului. De aceea, ministrul de externe al Serbiei, Jovan Ristici (1831-1899) a încercat să câştige bunăvoinţa ministrului de externe al Austro-Ungariei, Andrassy, motivând că o extindere a României spre sud ar aduce-o la graniţele Serbiei ce ar putea constitui o viitoare sursă de nelinişte. În schimb, preluarea de către Serbia a acestor zone, ar păstra graniţa, mult mai sigură de pe Dunăre între cele două state. În schimb, ministrul român de externe M. Kogălniceanu (1817-1891) arăta că armata română este cea care trebuie să aibă onoarea de a ocupa Vidinul, tocmai datorită grelelor sacrificii din ultimele şase luni.

Neînţelegerile dintre cele două state pe tema Vidinului au început în luna decembrie 1877. Kogălniceanu chiar îi comunica lui Lascăr Catargiu să încerce să mai tempereze elanul sârbilor spre Vidin. De asemenea, guvernul român îl înştiinţa pe agentul sârb la Bucureşti, Milan A. Petronievici, că o brigadă sârbă a pătruns printre liniile româneşti la Belogradcik, ameninţând cu retragerea agentului român de la Belgrad. La 28 decembrie 1877 / 10 ianuarie 1878 Carol a avut o întrevedere cu Petronievici în care şeful statului român i-a comunicat necesitatea respectării zonelor de demarcaţie dintre cele două armate. Sârbii, în schimb, învinuiau partea română de a fi încercat să facă rechiziţii în perimetrul armatei lor. De asemenea, Serbia se arăta îngrijorată de vocile ce se ridicau în Senatul României pentru o mai mare atenţie faţă de vlahii din Serbia. În privinţa zonei de demarcaţie, Petronievici afirma că a aflat la Bucureşti despre decizia Statului Major General ca românii să opereze până la Timoc.

În această privinţă, decisivă a fost atitudinea Austriei, care, dorind să se extindă spre Bosnia şi Herţegovina, încerca să reorienteze atenţia Serbiei de la acestea, spre alte zone precum Vidinul. În felul acesta, Austria s-a opus cu vehemenţă cedării Vidinului către România, fapt reliefat şi din indicaţiile primite la Viena de ministrul român de acolo. Pentru a linişti partea sârbă, Kogălniceanu i-a transmis lui Catargiu să îl informeze pe Ristici că Ducele Nicolae a fost cel care a propus României să ocupe Vidinul şi Belogradcikul. Bineînţeles că era vorba de o ocupaţie pe timp de război, şi nu una definitivă. De asemenea diplomatul român trebuia să-l chestioneze pe Ristici în legătură cu intenţia trupelor sârbeşti de a lua în stăpânire Belogradcikul.

Ziarul "Românul" insera în paginile sale din primele zile ale lunii ianuarie 1878 articole despre eliberarea de către trupele române a oraşului Niş, dar cu numeroase victime. Sunt inserate apoi şi alte ştiri despre un discurs pacifist al cneazului Milan şi că trupele române şi sârbe au preluat zona Vidinului. În ziarul următor se anunţă joncţiunea trupelor române şi sârbe. Iar în numerele din 14, 15 ianuarie 1878 acelaşi ziar anunţă vizita la Bucureşti, pe la Orşova, a cneazului Milan Obrenovic (1854-1901) (foto dreapta).

La 20 ianuarie 1878, într-o lungă telegramă, M.A. Petronievici vorbea despre întârzierea unui transport de arme din Rusia, prin România, spre Serbia. Acesta trecuse prin Iaşi, apoi prin Chitila şi trebuia să intre în Serbia pe la Turnu Severin. Din partea Serbiei de transport s-a ocupat un anume domn Trifkovici. Mai spre finalul raportului, agentul sârb ridicând din nou problema Vidinului, menţiona atitudinea fermă a lui Kogălniceanu care amintea de numeroasa populaţie românească din zonă. În schimb, Petronievici arăta că România ar trebui să se orienteze spre Basarabia, care era un teritoriu cu o populaţie românească mult mai compactă. În continuare Kogălniceanu a pus problema românilor din Serbia. Pe aceştia ambasadorul sârb îi numea "români-sârbi", afirmând că în Serbia s-ar găsi vreo 120 000, dar că ar fi şi mai mulţi slavi în România. Asistăm la o schimbare de atitudine faţă de România a agentului sârb, când este vorba de interese teritoriale comune sau de acea chestiune "sensibilă" a românilor din Serbia.

La 28 ianuarie, însă, Petronievici afirma că generalul Ignatiev i-a asigurat că ministrul Kogălniceanu deja ceruse Vidinul pentru România, văzând că nu poate obţine Basarabia. Iar spre sfârşit, Petronievici îşi informa guvernul că armata română deja ar desfăşura operaţii în zona Timoc. Se observă o şi mai mare îngrijorare a Serbiei, faţă de apropierea armatei române de acele regiuni din Serbia unde românii constituiau majoritatea populaţiei.

Discuţiile româno-sârbe pe tema Vidinului au continuat şi în viitor, poziţia diplomaţiei româneşti rămânând, pe mai departe, fermă şi corectă faţă de părţile implicate. În nota din 9/21 februarie 1878, Petronievici scria la Belgrad că a avut o întâlnire cu Kogălniceanu, care i-a declarat că Vidinul ar trebui să rămână Bulgariei. Totodată Kogălniceanu declara că Rusia încearcă să reorienteze România, iar în schimbul cedării Basarabiei (sudul acesteia) către Rusia, aceasta să primească Vidinul şi Dobrogea. Din acest pasaj, putem deduce inspiraţia şi flerul politic al lui Kogălniceanu, care îşi dădea seama cu claritate de priorităţile României în acea perioadă. Într-o altă telegramă din 14 februarie 1878, Petronievici amintea de o nouă întâlnire avută cu Kogălniceanu, care încă mai spera că România nu va pierde Basarabia şi că îşi va retrage, în curând trupele din sudul Dunării. S-a discutat şi despre viitoarea convenţie comercială dintre cele două state, Kogălniceanu afirmând că speră să fie semnată până la 1 mai.

Despre disputele româno-sârbe asupra zonei Vidinului a scris şi David MacKenzie. El arăta că acestea i-au îndepărtat pe principii celor două state, Carol şi Milan. Deşi ruşii îi autorizaseră pe români să ia în stăpânire oraşele Vidin şi Belogradcik, sârbii au încercat, şi ei, în secret să le captureze. Pentru a prevenii incidente, cartierul general rusesc a instruit forţele sârbe să se oprească la râul Adlie şi să permită românilor să ocupe cele două oraşe. Dar ruşii nu au reuşit să demarcheze clar zonele de interes sârbeşti şi româneşti. Când o unitate sârbă a penetrat poziţiile româneşti de lângă Belogradcik, ministrul român de externe, M. Kogălniceanu a ameninţat cu ruperea legăturilor diplomatice. Ristici, deşi a fost conciliator în răspuns, a continuat eforturile de a câştiga Vidinul pentru Serbia la masa tratativelor.

La 11 / 23 februarie 1878, la o lună de la declanşarea luptelor în zonă, s-a încheiat la Vidin o Convenţie între România şi Turcia prin care se stabileau condiţiile prin care fortăreaţa Vidin urma să fie cedată a doua zi de Turcia către trupele române. Aceleaşi condiţii erau prevăzute şi pentru fortăreaţa Belogradcik. În felul acesta la 12 februarie 1878 trupele române intrau în Vidin, iar ziua următoare, în Belogradcik.

În final, la recomandarea contelui N. Ignatiev (1832-1908) (foto stânga) s-a hotărât ca Vidinul să revină Bulgariei datorită majorităţii populaţiei, şi să nu se dea câştig de cauză nici Serbiei, nici României. Serbia, în schimb era recompensată prin oraşul Niş. Acelaşi diplomat rus, la cererea lui Gheorghe Catargi ca Serbia să primească şi Kosovo, Pirot şi Vidin, i-a replicat următoarele: "Dumneavoastră aţi pornit prea târziu, destul de încet şi aţi pierdut ocazia de a intra împreună în Sofia, de a ocupa vechea Serbie şi o parte a Bosniei".

Agentul sârb la Bucureşti nota cu amărăciune faptul că Rusia continua să nu-şi ţină promisiunile, mai ales în ceea ce îi priveşte pe români, care sunt nevoiţi să cedeze sudul Basarabiei. România a luat unele măsuri pentru a împiedica acest lucru, dar totul era în zadar. În acest sens, la 7 februarie 1878, agenţia sârbă arăta că la orele 11,50 Camerele Parlamentului votaseră legea ce stabilea integritatea teritorială a României.

La 19 februarie / 3 martie 1878 s-a încheiat Tratatul de pace de la San Stefano între Rusia şi Turcia. În ceea ce ne priveşte acesta recunoştea independenţa României, Serbiei şi Muntenegrului la articolul 5 şi crearea unui mare principat autonom al Bulgariei cu ieşire la Marea Neagră şi Marea Egee. Dintre acestea doar Muntenegrul şi principatul Bulgariei erau mulţumite de hotărâri, deoarece România, Serbia, chiar şi Grecia protestau împotriva tratatului socotind că interesele lor fuseseră ocolite.

Cu toate acestea chiar şi populaţia din regiunea Vidinului se arăta favorabilă României. Astfel în martie 1878 consulul Franţei la Bucureşti afirma că 35 de comune din sangeacul Vidin au semnat petiţii pentru a obţine garnizoane româneşti şi a evita fie administraţia rusă, fie ocupaţia sârbă.

Istoricul John Mariott afirmă că România a fost tratată cu ingratitudine la San Stefano iar Bismarck nu a intervenit în favoarea României (în ciuda legăturilor dinastice) pentru că purtarea Rusiei faţă de România o putea îndepărta pe aceasta de Rusia şi o va aduce mai aproape de, aliata sa, Austro-Ungaria.

Atât la San Stefano cât şi la Berlin s-au recunoscut drepturile Bulgariei asupra Vidinului, deşi în regiune, se găseşte şi astăzi o puternică populaţie românească. Dar conducătorii României de atunci nu au uitat de aceşti români, de toţi românii din peninsula Balcanică, şi au încercat adesea să le vină în sprijin. Ca un epilog la cele înfăţişate mai sus, în cursul anului 1879 cu ocazia unor discuţii avute cu M. Mitilineu, viitor Ministru al României la Belgrad, agentul sârb, M. Petronievici, află şi despre intenţia României de a deschide Consulate la Niş şi Negotin, în imediata vecinătate a Vidinului. Dar la 4 decembrie 1879 Petronievici primeşte un răspuns ferm de la Belgrad în această privinţă. Autorităţile sârbe îl instruiesc pe agent că sunt împotriva creării oricărui consulat românesc la Niş sau Negotin, respingând orice discuţii pe această temă. În plus, autorităţile române puse în dilemă, deoarece se pare că nu voiau să pună încă în discuţie această problemă, au trebuit să nege asemenea idei, arătând că fusese numai ideea d-lui Mitilineu, Boerescu afirmând despre acest lucru că "nous en parlons plus tard".

Aceste evenimente au tulburat într-o anumită măsură bunele rapoarte dintre România şi Serbia în acea perioadă, chiar dacă au existat adesea momente de competiţie între cele două state. Totul a fost însă în zadar, deoarece zona în dispută a fost anexată Principatului Autonom al Bulgariei în cele din urmă. David MacKenzie este însă şi mai ferm la adresa raporturilor româno-sârbe din acea perioadă, remarcând cu amărăciune că "moştenirea parteneriatului de război sârbo-român a fost gelozie şi nu prietenie".

(Pentru mai multe detalii, vezi „Istorie şi societate”, vol. 1, coordonatori Marusia Cîrstea, Sorin Liviu Damean, Doru Liciu, Editura „Mica Valahie”, Bucureşti, 2004, pp. 203-211)

---